PACE VOUĂ! SHALOM ALEIHEM! SALAM ALEYKOM!

21 august 2010

Continuare la "O poveste de demult'

        Să continui. Cei care au crescut-o au dat-o la şcoală. A fost la Şcoala Elena Doamna (care este şi azi). E cea de pe ultimul rând. Şi-a făcut ea un semn, altfel că după atâţia ani (aproape 100 nu ştiu când e făcută) cine ar mai fi recunoscut-o în poză. 
Nu ştiu cât a fost de iubită de familia care a crescut-o, pentru că în ceea ce a lăsat scris se vede că a simţit lipsa iubirii.  
 
     A venit apoi vârsta măritişului. Au măritat-o cu bunicul, cu care a avut o viaţă grea. El era de meserie zidar, pleca iar când venea acasă o bătea rău de tot. Bunica avea părul lung, iar el o prindea şi o trăgea de coadă prin gard (când bunica voia să fugă). La capătul străzii stătea unul din băieţii familiei care o crescuse şi când începea bunicul, ea se mai refugia la el.  Dar pentru că se spune "vei culege ceea ce semeni", bunicul în ultima perioadă a vieţii a avut dureri groaznice de cap şi a murit nebun în spital, după război, pe la 52 de ani.  La înmormântarea lui (ce-şi mai aminteşte o mătuşă) bunica şi copii erau ţinuţi deoparte de către mama bunicului, considerând-o pe bunica o "parvenită". Mătuşa mea spunea de bunica ei (străbunica) că  arăta ca o "vrăjitoare". Nu ştiu de ce bunica era desconsiderată, pentru că familia bunicului stătea într-un cartier mărginaş (Mitică Apostol). Poate pentru că ei considerau că a nu avea părinţi însemna să fie stigmatizat (dar care era oare vina ei?).        
   A avut zece copii dar au trăit numai patru. Primii şase născuţi au trăit foarte puţin.  Am auzit când am venit în Moldova că atunci când nu-ţi trăiesc copii sau sunt cu probleme, "îi dai de suflet" sau "îi vinzi".  Nu ştiu sigur cum este obiceiul şi cum se numeşte exact. Ca să aflu de la vară-mea de la Constanţa când am fost acum în vară că aşa s-a întâmplat cu primul copil al bunicii (pe la 1929). Astfel că după asta au trăit şi ceilalţi trei. A avut trei fete şi un băiat.
   În timpul războiului i-a fost greu să se descurce, bunicul era aşa cum era, am mai scris că şi-a vândut dantura ca să aibă bani pentru mânacare, dar o chestie interesantă că atunci când au venit nemţii bunica înţelegea ce spun, deşi la şcoală nu făcuse germana (ce m-a făcut să cred că unul dintre părinţii ei naturali era neamţ şi  probabil i-a rămas ceva imprimat în memorie de când era în burta doamnei care a născut-o).
     Apoi au venit ruşii şi pentru că avea trei fete le ascundea prin pod sau pe la alţi vecini, pentru că din povestiri ruşii au făcut ravagii în populaţie, intrau prin case căutând "hazaică" (femeie). Nemţii erau mai domni, nu erau brute ca ruşii.
    Când o să am timp să caut prin pod după fotografii, am să postez şi poze cu bunica şi cu bunicul. A, şi mi-am mai adus aminte ceva. Numele de familie al bunicului era Teodorescu, dar nu ştiu prin ce împrejurări  funcţionarii publici (probabil li se părea prea lung şi să le fie mai uşor), i l-au schimbat în Tudor. Bunica pe o fotografie pe care a făcut-o la  începutul căsniciei a scris Vasilica Teodorescu.  
     Deocamdată cam atât.  Dumnezeu s-o odihnească în pace! Iar pe bunicul şi pe părinţii lui, pe părinţii bunicii naturali şi pe cei care au crescut-o Dumnezeu să-i ierte. Pentru că am aflat prenumele părinţilor bunicului meu, i-am trecut pe pomelnic şi mă rog ca Doamne Doamne să-i ierte pe toţi  pomeniţi mai sus şi cum se spune "cu tot neamul lor cel adormit".



13 comentarii:

  1. Ce destin...:(
    Din ce-a lasat scris, lasa impresia ca nu a avut parte de fericire, si asta nu numai in copilarie ci si ca persoana matura...
    Ce trist, sa scrii copiilor tai ca ti s-a urat sa mai traiesti...cata durere adunata in suflet :(

    PS. Off topic, am problema sa accesez blogul tau in mod direct, adica din adresa ta care-o am pe ''favorites''. Trebuie sa intru prin lista de bloguri a cuiva ce te are inscrisa, direct la ultima postare. Daca vreau sa intorc la ''pagina de pornire'', apare, asa cum imi apare si la mine la ''favorites'', ca, Internet Explorer nu poate deschide pagina.
    Asta mi se intampla numai la blogul tau...

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu e neaparat o mare fericire sa te nasti intr-o familie "mare". Nu se stie nicioadata ce destin te asteapta.
    Nu stiu ce sa spun in legatura cu blogul. Nici nu stiu ce sa fac. Incearca sa intri cu Mozila sau cu Google Chrome. Sau daca stie cineva ce trebuie sa fac il rog sa-mi trimita un mail.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ce-mi plac povestile acestea ,sper sa pot scrie si io o mica istorie a familei,toti ar trebui nu?
    Interesanta scrisoarea , dar nu prea se intelege.

    RăspundețiȘtergere
  4. Cred ca fiecare are o poveste de spus.

    RăspundețiȘtergere
  5. http://www.beretimisoreana.ro/povesti/cinstim-povestea-oraselor/

    RăspundețiȘtergere
  6. buna! Am descoperit blogul tau cautand in disperare fotografii vechi, cu grupuri de elevi la scoala.

    Sunt profesor si am nevoie de asemenea fotografii pentru un proiect in cooperare cu o scoala din Anglia, in care trebuie sa facem microcercetari in legatura cu scoala romaneasca in secolul trecut! Ne permiti sa folosim si aceasta fotografie?

    Multumesc,
    O zi magica!
    Cora Aprozeanu
    consilier psihopedagog Scoala Gimnaziala EMIL RACOVITA

    RăspundețiȘtergere
  7. Cu scuze raspund un pic mai tarziu. O puteti folosi. Scoala e (ca si acum mai e) Elena Doamna din Ploiesti. Bunica s-a nascut in 1901 si sa zicem ca ar fi avut pana in zece ani. Deci pe la 1910-1911, pe acolo. Am sa va rog sa nu stergeti decat data de pe poza si sa-mi aratati si mie unde o sa postati.

    RăspundețiȘtergere
  8. Va multumesc frumos pentru acord! Nu am sa sterg nici macar data, ca sa se vada ca este fotografie a fotografiei din arhiva personala. Linkul catre site-ul web este http://new-twinspace.etwinning.net/web/p77138/welcome, optiunea Schools in past. Urmeaza sa o publicam zilele acestea.
    O zi frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  9. chiar m-ai atins rau de tot cu subiectul asta. in primul rand pentru ca este o poveste demna de filme, in al doilea rand ca mama are o poveste similara, desi nu la fel de tragica.
    Mi se pare incredibil cum unii oameni sufera atat....persoane ca bunica ta sunt exemple ca necazurile noastre sunt mici in comparatie cu ceea ce patit ea. din nou, toata admiratia mea pentru tine si sper sa mai citesc povesti
    d-astea. si pe mine ma fascineaza acea epoca
    claudia, blondix.net

    RăspundețiȘtergere
  10. M-ai emotionat cu comentariile pe care le-ai postat ca nu imi gasesc cuvinte sa iti raspund.

    RăspundețiȘtergere
  11. Daca exista renasterea sau reintruparea, eu cred ca am trait in acele vremuri. Si eu sunt fascinata de periada de 1870-1945 (Oare atat am traiat eu in alta viata? Cine stie? Doamne-Doamne!! )

    RăspundețiȘtergere